Prof. Mircea Platon, despre România subminată. Legea care dizolvă identitatea națională

De la copiii care la 3 ani vor merge obligatoriu la grădiniță pentru a fi îndoctrinați cu „incluziunea”, până la examenele care vor fi teste-grilă – adică incubatoare de analfabetism funcțional –, de la ONG-uri și experți externi care le spun profesorilor cum și ce să le predea copiilor români, până la huliganii care nu mai pot fi exmatriculați, în numele „toleranței”, noua Lege a Educației propusă de Sorin Cîmpeanu dizolvă, practic, identitatea națională.

De 60 de ori

Din 1990 și până astăzi, miniștrii Educației au fost schimbați de 23 de ori. Plus interimarii. Aproximativ 30 de miniștri în 32 de ani.

Unii dintre miniștri, asemeni domnitorilor fanarioți, au cunoscut mai multe domnii. Alții au fost maziliți după doar o ședere pe tron. Unii s-au cocoțat pentru câteva luni, alții au domnit ani buni. Dar toți au susținut „reforma Educației”. Prin urmare, Legea Educației a fost alterată „pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale”, de peste 60 de ori. Uneori s-au modificat doar metodologiile de examinare și de promovare, alteori, doar programele sau planurile-cadru sau manualele, sau ziua începerii ori a terminării școlii.

De fapt, „reforma” a ajuns singurul element constant al sistemului de educație din România.

În ciuda faptului că miniștrii care s-au succedat la putere au aparținut unor formațiuni politice diverse, cu ideologii nominal antagonice și interese clar diferite, reforma a curs în același sens, de 30 de ani încoace: în sensul descompunerii, privatizării și lichidării școlii românești clasice în numele educației „active”, „creative”, „alternative”, „incluzive”.

S-a lichidat un sistem de învățământ pentru a se pune pe roate o rețea de educație bazată pe un dubios parteneriat public-privat, școală–părinți–ONG-euri–corporații. Totul, în numele așezării elevului în centrul procesului educațional: în centru. Adică pradă pentru toate lobby-urile care stau cu ochii ațintiți spre bietul elev.

Nu putem așadar sesiza neajunsurile noii legi a Educației moșite de Sorin Cîmpeanu fără a înțelege că ea e deja parte a unei campanii duse cu, de acum, veche și otrăvită îndârjire împotriva școlii clasice. E lovitura menită a lichida definitiv un sistem de învățământ care a produs zeci de generații de români competenți și onești, capabili să-și locuiască și să-și gospodărească sau conducă țara.

Printre prevederile noii legi care sunt în continuitate cu tradiția reformei continue a școlii din ultimii 30 de ani se numără:

a) trecerea de la semestre la cele cinci module de învățare (de fapt, școala ar trebui să revină la structurarea organică asigurată de trimestre);

b) eliminarea tezelor și a mediilor de trimestru/semestru (ceea ce va duce la imposibilitatea de a evalua și ameliora nivelul elevului înainte de sfârșitul anului, când nu se mai poate face nimic – din instrument care ajută și ghidează învățarea, evaluarea devine astfel strict punitivă);

c) devansarea începerii anului școlar, la 5 septembrie în loc de 15 septembrie, sub pretextul că elevii trebuie să petreacă mai mult timp în școală pentru a asimila materia, combinată cu introducerea, pe lângă săptămâna dedicată „școlii altfel”, a unei alte săptămâni, dedicată „ecologiei” și, în plus, a unui întreg curcubeu de pseudo-materii de tipul celor grupate sub umbrela „educației pentru viață”. Cu alte cuvinte, se lungește anul școlar, dar se pierde timpul cu fleacuri și propagandă în loc de școală, li se ia copiilor din vacanță și soarele zilelor de toamnă timpurie pentru a putea fi îndoctrinați în lumina proiectoarelor, neoanelor și tablelor inteligente.

d) birocratizarea excesivă a învăță-mântului sub pretextul descentralizării lui. După cum observa profesorul Constantin Toader, „desființarea Inspectoratelor șco-lare și a Centrelor Județene de Resurse și Asistență Educațională (CJRAE) și înlocuirea lor cu Autoritatea Naţională pentru Inspecție Școlară şi Asigurarea Calității (ANISAC) (art. 95–96) echivalează cu o politizare”. Iar „înființarea a trei instituții dedicate carierei didactice” (art. 97–98) – Centrul Național pentru Formare și Dezvoltare în Cariera Didactică (CNFDCD), Comisia pentru Formare și Corpul de Mentorat și Licențiere în Cariera Didactică – „înseamnă birocratizare”.

În același sens, înființarea unui „Corp al Managerilor Educaționali” (art. 170) – care-i va supraveghea pe directori –, precum și introducerea a tot felul de „formări” în management educațional pentru directori ne indică o îngroșare a țesutului adipos birocratic al conducerii școlilor, o redefinire a directoratului în sens de expert în „management”.

Se lungește anul școlar, dar se pierde timpul cu fleacuri și propagandă în loc de școală, li se ia copiilor din vacanță și soarele zilelor de toamnă timpurie pentru a putea fi îndoctrinați în lumina proiectoarelor, neoanelor și tablelor inteligente.

Îndobitocirea elevilor

Profesionalizarea managerială a directorilor împreună cu supraformatarea profesorilor indică faptul că se urmărește o birocratizare excesivă a sistemului de învățământ, cu accentul pus pe acreditări și competențe birocratice. Sistemul se blindează cu acreditări și specializări exact în momentul în care devine, dintr-un sistem de învățământ și, ideal, de educație, unul de îndoctrinare. Este exact ca în Occidentul neocomunist educațional de unde copiem acest model și unde s-a pus din ce în ce mai mult accent pe „specializarea” în „științele educației” a profesorilor pe măsură ce aceștia au devenit mai ignoranți, mai slab pregătiți din punct de vedere profesional, mai activiști ideologic și, în ultimii ani, mai perverși, venind la clase, în fața copiilor, ca „transvestiți” dornici să-i înroleze pe elevi în fanteziile lor sexuale.

Părinții din Occident protestează cu dificultate față de aceste fenomene, din cauză că li se spune că profesorii sunt experți, ei știu ce e mai bine pentru copii în cadrul noii școli „incluzive”, „diverse”, „echitabile” și bazate pe (bătaie de) joc. La noi ar fi trebuit întărit statutul cadrului didactic și mărită salarizarea lui până la sfârșitul anilor ’90, pe vremea când încă se făcea școală. Acum, aceste mișcări urmăresc să cointereseze o clasă de activiști ai sălii de clasă, să-i fidelizeze pe profesorii leneși, cinici, incompetenți și corupți, cărora li se promite: „Vă dăm salarii mari și statut profesional blindat de acreditări în schimbul participării la îndobitocirea copiilor”. Experimentul s-a făcut deja în Vest și produce rezultatul dorit.

Printre măsurile noi și deosebit de grave incluse în această lege se numără introducerea obligativității grădiniței. Practic, de la vârsta de 3 ani, copiii vor fi instituționalizați, smulși cu forța din sânul familiei lor. Nu există niciun motiv rațional pentru care rolul părinților în educarea copiilor lor ar fi atât de dramatic diminuat. Statul le poate asigura părinților posibilitatea de a-și înscrie copiii la grădiniță (sau la creșă), dar nu are voie să-i oblige pe părinți să-și dea copiii pe mâna „experților”. Ultimii ani ne-au arătat din plin, chiar și pe plan global, limitele morale și de competență ale experților. Ultimii 30 de ani ne-au demonstrat lacunele profesionale și mercenariatul experților educaționali din România.

Obligativitatea instituționalizării copiilor la o vârstă atât de fragedă mă duce cu gândul la îndoctrinare și pervertire.

MEC acționează aici în conformitate cu ordinele (aka „recomandările”) Consiliului European și ale Comisiei Europene, care stabilesc că, până în 2030, toate țările din UE vor trece la sistem de grădiniță obligatorie în care vor fi înrolați 96% dintre copiii Europeni începând cu vârsta de 3 ani. Pentru ca tacâmul să fie complet, România deja a adoptat, din 2019, Curriculumul pentru educația timpurie. Acest Curriculum este, după cum o declară chiar documentele oficiale, rezultat al „experiențelor acumulate ca urmare a expunerii și participării specialiștilor români la diferite contexte internaționale, favorizate îndeosebi de UNICEF, Banca Mondială sau Comisia Europeană”.

Părinții, musafiri

Legea Cîmpeanu, care vrea să-i etatizeze obligatoriu pe copii încă de la vârsta de 3 ani, este o lege antifamilie. Din Suportul pentru explicitarea și înțelegerea unor concepte și instrumente cu care operează Curriculumul pentru educație timpurie din 2019, adică documentul care traduce pe înțelesul poporului concepția oficială a MEC în privința grădiniței obligatorii, aflăm că „evoluția familiei și a rolului femeii în societate”, cu alte cuvinte erodarea familiei tradiționale din cauza asaltului cultural neoliberal care include și feminismul agresiv laolaltă cu redefinirea genurilor, precum și „noile descoperiri și teorii asupra dezvoltării copilului” au „orientat preocupările specialiștilor și a [sic!] celor care răspund de construirea strategiilor și a politicilor socioeducaționale către ideea de oportunitate a îngrijirii, creșterii și educării copilului mic în afara familiei, în servicii specializate și, prin urmare, către trecerea de la îngrijirea privată, în familie, la cea în servicii publice, denumite servicii de îngrijire și educație, în afara familiei («out of family»), dar din care familia nu este exclusă ci, dimpotrivă, invitată să participe activ la educația copilului”.

Așadar, părinții vor fi musafiri la educarea propriilor copii de 3 ani, în afara familiei, de către experți în „construire de strategii”.

Copiii nu vor mai putea fi astfel crescuți de bunici sau de mame. Vor fi obligați să meargă la grădiniță ca să-i preia acolo experții în echitate, diversitate, incluziune și digitalizare.

În cazul obligativității grădiniței, orice carantină viitoare îi va așeza pe copiii de 3 ani, obligatoriu, în fața calculatorului, pentru multe ore pe zi. Nu degeaba în planul de digitalizare a educației se prevedea introducerea programului „Prietenul meu, calculatorul” la grădiniță. Și vor fi și alți prieteni, de formă umană și mai mari, adulți, care le vor fi introduși copiilor inocenți. Pentru că legea aceasta permite infinite colaborări între rețeaua (pre)școlară și curcubeiele de ONG-uri.

Probabil că pasul următor va fi introducerea obligativității „învățământului antepreșcolar”, între 3 luni și 3 ani. Premisele sunt deja formulate în articolul 15 al acestei legi. Pe vremea comunismului, grădinița nu era obligatorie. Acum, conform literaturii de specialitate pe care am cercetat-o, România ar deveni a treia țară din UE (după Ungaria și Franța) care ar introduce obligativitatea instituționalizării copiilor de la vârsta de doar 3 ani. De ce? Suntem cobai? Trebuie să se întrerupă niște continuități?

Incubatoare de analfabeți

Ajunși aici, să discutăm digitalizarea educației, efectuată deja prin ordin de ministru în urma căruia în toate clasele din țară s-au introdus uriașe table „inteligente”, de fapt niște tablete uriașe care vor fi folosite în locul clasicelor table de ardezie pe care se scrie cu creta (imbatabile!) sau al tablelor de plastic pe care se scrie cu carioca/marker (de fapt, mai puțin ecologice decât tabla clasică și mai scumpe, și descurajând scrisul de mână frumos și ușor lizibil, deci presupunând un efort mai mare de înțelegere din partea copiilor).

Proiectul de lege completează această digitalizare venind cu ideea înlocuirii examinărilor clasice cu testări standardizate online, adică cu teste-grilă de tipul celor practicate la examenele de șofer, pentru care nu trebuie să știi nici să scrii, nici să construiești o frază corectă, nici să articulezi un argument.

Testările standardizate online sunt, de fapt, incubatoare de analfabetism funcțional. Pe care, teoretic, se presupune că noua lege îl va eradica. De fapt, îl va înmulți.

Dacă luăm în considerare faptul că propunerile legate de digitalizarea educației în actuala lege au ținut cont nu de observațiile Academiei Române, de exemplu, ci de ideile unei școli de chelneri și ospătari din Elveția, ne dăm seama încotro ne vom îndrepta cu această versiune a României educate.

Conform noii legi, huliganii nu mai pot fi exmatriculați, iar elevii cu nevoi speciale vor împărți sala de clasă cu elevii obișnuiți. Totul, în numele „incluziunii”.

Pretenția specialiștilor și a unora dintre părinții acestor copii este că participarea la ore a copiilor cu nevoi speciale alături de copiii fără probleme le folosește celor cu probleme. Se poate, dar le dăunează celor fără probleme.

Normalitatea va dispărea în curând sub asaltul nevoilor speciale și al infracționalității pe care va fi silită să le ducă în spate încă de la nivelul școlii. Când huliganii care nu pot fi exmatriculați îi vor bate pe copiii cu nevoi speciale ce se va întâmpla?

În aceste condiții, în care elevii de nivel mediu trebuie să ofere suport psihologic copiilor cu probleme, este interesant de ce anume copiii excelenți ar fi izolați în programe-pilot de excelență, așa cum prevede Legea Cîmpeanu. Prezența copiilor excelenți în rândul claselor de copii obișnuiți ar fi de folos tuturor: și celor obișnuiți – care ar avea pe cine să emuleze –, și celor excelenți, care ar înțelege că excelența lor nu e o virtute izolatoare, ci una care trebuie pusă în slujba semenilor.

De ce anume va fi majoritatea copiilor pusă în contact cu copiii cu probleme (mă refer și la cei cu nevoi speciale, și la cei care ar trebui exmatriculați), dar izolată de copiii excelenți? Ce se va obține în acest fel? Se va obține izolarea tehnocratică și corupătoare a vârfurilor și scăderea nivelului general, a mediei.

Toate aceste neajunsuri ale legii și multe altele, menționate și analizate de numeroși intelectuali în documentele individuale sau colective publicate în ultima lună, au fost ignorate de MEC, pentru că, după cum a precizat Sorin Cîmpeanu, nu se iau în calcul decât observațiile „constructive”, nu și cele „antagonice”, deci linia e trasată și nu te poți abate de la ea. Dar, puse pe puncte, Legea Cîmpeanu contribuie la dizolvarea identității naționale pentru următoarele considerente:

1. În „Expunerea de motive” a prezentei legi suntem informați că rațiunea de a fi a legii este de a ajuta la aderarea României la OCDE: „Prezentul proiect de lege este conceptualizat astfel încât România să aibă un cadru legal care să susțină procesul de aderare al României la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)”. Așadar, centrul de greutate al acestei noi reforme cade în afara preocupării pentru învățământul național, școala este reformată din motive conjuncturale, de oportunitate politică, după norme și interese care nu sunt specifice școlii. De mai bine de trei decenii, la cârma sistemului de educație din România s-au instalat organizații internaționale și transnaționale care dictează politica educațională și acționează ca bănci de memorie instituțională a reformei. Ei fac programul, care e același și pentru Bangladesh şi Afganistan, și pentru România. Cu alte cuvinte, reforma continuă a educației este un exemplu de ceea ce literatura de specialitate internațională numește „suveranitate perforată”. E vorba despre un transfer de suveranitate națională de la cetățeni și stat către organizații globale, transfer operat prin intermediul conceperii „reformei” educaționale și punerii ei în practică.

2. Și actuala lege, ca și celelalte, deschide calea unui dubios parteneriat public-privat care transformă școala în iarmaroc educațional, în vacă de muls pentru ONG-uri, edituri, firme de IT, experți în dezvoltare personală și diverse alte rețele care urmăresc, dacă nu ținte ideologice, atunci profitul. Nu au ce căuta supermarketuri, firme de telefonie celulară, lobby-ul IT, școli de ospătari, institute mormone sau de alte feluri în conceperea direcțiilor de funcționare și dezvoltare a școlii românești sau în „formarea formatorilor”. Companiile pot avea o anumită influență legitimă în cazul învățământului profesional sau vocațional, dar sunt total nechemate să orienteze învățământul primar și gimnazial, unde se construiește cultura generală, sau pe cel liceal teoretic, unde se rafinează cultura generală înaintea specializării universitare.

Reforma continuă a educației este un exemplu de ceea ce literatura de specialitate internațională numește „suveranitate perforată.

3. Actuala lege se pregătește să ridice niște bariere între părinți și școală, bariere care nu au existat atâta timp cât, de la mijlocul anilor ’90 și până la mijlocul anilor 2010, s-a dorit și încurajat prin lege implicarea părinților în școală pentru a distruge învățământul clasic în numele ultimelor fițe, mofturi și pretenții ale oricărei mamițici ocrotitoare de Goe. Odată distrusă, școala este acum acoperită cu un strat protector de acreditări și salarizări. Singurul mod în care se poate face școala imună la presiunea ilegitimă a părinților – pentru că presiunea este perfect legitimă atunci când e vorba despre expunerea copiilor, prin școală, la propagandă sexuală sau la stiluri de viață distructive – este să se așeze școala pe temeliile învățământului clasic, haretian, a principiilor confirmate de timp și foarte folosite încă în școlile private din Occident unde sunt educați cei care îi conduc și pe ei, și pe noi.

4. Parte din această structură clasică, obiectivă o constituie și împărțirea anului școlar în trimestre, care țin cont de anotimpurile anului dintr-o țară cu climă temperat-continentală. Și împărțirea în semestre, și împărțirea în cinci module este nenaturală și nu face decât să-i dezorienteze pe elevi, să-i smulgă din orice sistem de orientare posibil. La fel se întâmplă și cu pseudo-materiile. Totul devine un uriaș pilaf cu zarzavat, finalizat cu un bacalaureat de tip ghiveci. Nu există structură, fapt evident de la noile metode de predare – total aiuritoare, iar acum și digitalizate – la noile programe, concepute anapoda, cerându-le copiilor prea mult la vârste prea mici și apoi relaxând sau amalgamând lucrurile pe măsură ce cresc, astfel încât elevii să rămână cu ideea că nu înțeleg nimic din ce li se predă la școală; la noile manuale, prea puține dintre ele respectând reguli minime de instructional design, fiind un talmeș-balmeș de texte, imagini, note marginale, concepte și culori. Dacă voia să schimbe ceva în bine, actuala lege ar fi plivit acest domeniu, nu ar fi semănat și mai multă buruiană pe ogorul școlii, așa cum face.

5. Tot de natură a eroda identitatea națională e și poziția proeminentă acordată unor valori curente pe piața ideologică globală precum „diversitatea”, „echitatea”, „incluziunea”. Aceste valori nu sunt nici inventate de experții MEC, nici parte a tradiției pedagogice românești. Ele sunt importate din Occident. E important să clarificăm acest fapt nu pentru a protesta împotriva importurilor occidentale, ci pentru că putem deja vedea, în Occident, la ce anume au fost folosite. Dacă ar fi niște valori care au întărit sistemul de educație publică din Occident, foarte bine, le-am putea încerca, prudent, și noi. Dar, uitându-ne la impactul „diversității”, „echității”, „incluziunii” în Vest, vedem că ele au fost și sunt folosite pentru a descompune sistemele de învățământ public din țările avansate, nu pentru a le consolida sau îmbunătăți.

„Echitatea”, „diversitatea”, „incluziunea”, „starea de bine” și „creșterea stimei de sine” sunt concepte încărcate ideologic (unele dintre ele, cum ar fi „echitatea”, sunt concepte juridice fundamentale deturnate ideologic) și sugerează ideologizarea și subminarea procesului de educație în numele unor imperative politice străine de natura lui. Aceste concepte sunt utilizate în sistemele de educație ale țărilor avansate pentru a justifica discriminarea populației albe, a bărbaților, a femeilor, a creștinilor, a copiilor extrem de buni la învățătură, în folosul anumitor categorii declarate, de experți la fel de oculți precum cei care ne-au dăruit această lege a educației, ca fiind „categorii/minorități dezavantajate”.

6. Faptul că, în actualul proiect de lege, „diversitatea” își propune să facă din școală un instrument de accentuare a „identității individuale” („Diversitatea – acceptarea și promovarea unui sentiment puternic de identitate individuală bazată pe caracteristici personale, puncte forte, abilități, interese și perspective diferite”) și că identitatea națională nu e menționată nicăieri printre aceste valori ne duce cu gândul la atomizarea și tribalizarea care macină la ora actuală societățile avansate unde s-a impus deja și prin școală această agendă a „diversității”.

7. Faptul că „principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale” a românilor apare, în art. 3, abia la punctul h), după „nediscriminare”, „descentralizare” și „eficiență”, spune multe despre caracterul neoliberal al acestei legi, care caută să atomizeze și să niveleze pentru a „manageria” mai ușor. În același art. 3 apare și „principiul promovării educației pentru viață”, despre care din articolul 62, alin. 6 și 7 aflăm că: „Disciplina Educația pentru viață va include module de educație pentru mediu, educație pentru sănătate, educație financiară, educație juridică, educație antreprenorială, educație tehnologică, educație rutieră, educație civică, educație interculturală și educație pentru cetățenie democratică, egalitate de gen, gândire critică, oratorie și dezvoltare personală, securitate cibernetică, educație pentru alimentație sănătoasă și alte module care pot fi stabilite prin ordin al ministrului Educației”. Așadar, principiul promovării educației pentru viață înseamnă obligativitatea promovării a tot felul de lucruri irelevante sau toxice ideologic care devin parte a trunchiului comun, obligatoriu.

8. De altminteri, art. 186, literele c) și d), pune temelii solide ideologizării agresive a școlii și transformării profesorului în activist globalist. Conform acestui articol, „personalul didactic are obligația să transmită cunoștințe și valori în egală măsură”. Și care sunt „valorile” pe care trebuie să le transmită? Prioritară este „promovarea diversității ca resursă de învățare pentru a le genera elevilor atitudini incluzive și tolerante”.

La art. 132, rolul profesorului este definit prin caracteristici anarhice cultural, progresiste. Ni se spune că profesorul este un „inovator”, un „creator”, un „conector”, un „facilitator”. Nu se precizează nicăieri că rolul profesorului este acela de a transmite repere fundamentale, o tradiție (literară, culturală, istorică, matematică dacă vreți). Nu, el este definit în termeni de „agent al schimbării”, după cum suna titlul unuia dintre programele derulate în anii din urmă de MEC cu finanțare externă.

9. Diminuarea, stârpirea, iradierea, trivializarea, amalgamarea orelor de limba și literatura română, istorie, geografie, limbi clasice, muzică și chiar de științe ale naturii (la liceele din România nu mai există profilul matematică-fizică, ci doar cel de matematică-informatică, de parcă Newton ar putea fi vreodată înlocuit de Bill Gates) sunt profund antinaționale. Cultura generală, generatoare de naționalism luminat, este înlocuită cu specializări profesionale generatoare de individualism ignorant și mercenar.

La liceele din România nu mai există profilul matematică-fizică, ci doar cel de matematică-informatică, de parcă Newton ar putea fi vreodată înlocuit de Bill Gates.

10. Există o vastă literatură internațională care contestă implicarea OCDE în învățământ și reformele operate pe bază de „soft power” de această organizație. OCDE le impune tuturor țărilor, din Finlanda în Portugalia și din Costa Rica în România, același model de școală. Se administrează teste PISA (a căror relevanță a fost contestată argumentat de către experți în educație), pe baza rezultatelor de la testele PISA se isterizează populația unei țări și se șubrezește încrederea în sistemul de învățământ local, pe baza isteriei se cere reforma, și reforma vine, de la Banca Mondială sau OCDE, trasă la xerox, indiferent de țară. Valorile, conceptele și măsurile care stau la baza acestei reforme sunt universal identice, indiferent de sistemul cultural în care sunt plantate pe baza influenței Băncii Mondiale/OCDE: starea de bine, educația continuă, standardizarea testării cu teste-grilă (online), digitalizarea, incluziune/echitate/diversitate, legătura cu piața muncii, privatizarea implicită a școlii prin transformarea ei în „furnizor de servicii” și a elevului și familiei lui în „clienți”.

Miza este omogenizarea și nivelarea sistemelor de educație și astfel a societăților. Se intervine prin școală în societate. Reforma sistemului de educație este astfel o metodă de guvernanță biopolitică, adică o metodă prin care organizații internaționale și transnaționale preiau elemente ale suveranității și funcții ale statelor și națiunilor în declin. Legile de inspirație internațională din ultimii 30 de ani referitoare la sistemul de educație din România nu au făcut nimic altceva decât să contribuie la declinul suveranității României și să-l accelereze.

Sursa: Qmagazine