Europa fără industria germană

Reacția la sabotarea a trei dintre cele patru conducte Nord Stream 1 și 2 în patru locuri, luni 26 septembrie, s-a concentrat pe speculații despre cine a făcut-o și dacă NATO va face o încercare serioasă de a descoperi răspunsul. Cu toate acestea, în loc de panică, a existat un oftat mare de uşurare diplomatică, chiar calm.

Dezactivarea acestor conducte pune capăt incertitudinii și îngrijorărilor din partea diplomaților SUA-NATO, care aproape că au atins un nivel de criză în săptămâna precedentă, când au avut loc mari demonstrații în Germania care cereau încetarea sancțiunilor și punerea în funcțiune a Nord Stream 2 pentru a rezolva penuria de energie.

Publicul german ajungea să înțeleagă ce va însemna dacă ale lor companii siderurgice, de îngrășăminte, producătoare de sticlă și de hârtie igienică s-ar închide. Aceste companii prognozau că fie vor fi nevoite să dispară complet, fie să-și transfere operațiunile în Statele Unite – dacă Germania nu se retrage din sancțiunile comerciale și valutare împotriva Rusiei și nu permite reluarea importurilor de gaze și petrol rusești și, probabil, ca prețurile să scadă, după creșterea lor astronomică de opt până la zece ori.

Cu toate acestea, nimeni nu uită cum șoimul Departamentului de Stat, Victoria Nuland, declarase deja în ianuarie că „într-un fel sau altul Nord Stream 2 nu va merge mai departe” dacă Rusia ar răspunde la accelerarea atacurilor militare ucrainene asupra regiunilor din Donbas, de limbă rusă. Președintele Biden a susținut insistent, pe 7 februarie, promițând, că „nu va mai exista Nord Stream 2. Îi vom pune capăt. … Îți promit că vom reuși să o facem.”

Majoritatea observatorilor au presupus pur și simplu că aceste declarații reflectă faptul evident că politicienii germani se aflau pe deplin în buzunarul SUA/NATO. Politicienii germani au refuzat să autorizeze Nord Stream 2, iar Canada a refuzat să pună la dispoziție dinamurile Siemens necesare pentru a trimite gaz prin Nord Stream 1.

Asta părea să rezolve lucrurile până când industria germană – și un număr tot mai mare de alegători – au început în sfârșit să calculeze exact ce dezastru ar însemna blocarea gazului rusesc pentru firmele industriale ale Germaniei și, prin urmare, pentru locurile de muncă interne. Fapt pentru care au ieșit în stradă.

Dorința Germaniei de a-și auto-impune o depresiune economică a fost șovăielnică multă vreme. Dacă factorii de decizie politică ar pune interesele de afaceri germane și standardele de trai ale populației germane pe primul loc, sancțiunile comune ale NATO și Noul front al Războiului Rece ar fi încălcate. Italia și Franța ar putea urma exemplul. Această perspectivă a dus la urgența scoaterii sancțiunilor anti-ruse din mâinile politicii democratice.

În ciuda faptului că este un act de violență, sabotarea conductelor a restabilit calmul relațiilor diplomatice SUA-NATO. Nu mai există nicio incertitudine cu privire la posibilitatea ca Europa să se desprindă de diplomația SUA prin restabilirea comerțului și a investițiilor reciproce cu Rusia. Amenințarea ca Europa să se desprindă de sancțiunile financiare și comerciale SUA-NATO împotriva Rusiei a fost rezolvată odată cu sabotarea conductelor. Rusia a anunțat că presiunea gazului scade în trei din cele patru conducte, iar infuzia de apă sărată va coroda ireversibil conductele. ( Tagesspiegel , 28 septembrie.)

Pepe Escobar sublinia într-un editorial pe 28 septembrie că „Germania este obligată prin contract să cumpere cel puțin 40 de miliarde de metri cubi de gaz rusesc pe an până în 2030. … Gazprom are dreptul legal de a cere să-i fie plătit chiar și fără a mai livra gaz. Berlinul nu primește gazul de care are nevoie, dar încă trebuie să plătească”, afirmă el. Se va ajunge la o lungă bătălie în instanță în timp ce banii vor ajunge pe alte mâini. Iar capacitatea finală de plată a Germaniei va slăbi în mod constant.

Concurența industrială germană cu Statele Unite se încheie, ajutând balanța comercială a SUA. Dar, din punct de vedere al capitalului, deprecierea monedei euro va reduce valoarea investițiilor americane în Europa și valoarea în dolari a oricăror profituri pe care le-ar putea câștiga pe măsură ce economia europeană se va contracta. Câștigurile globale raportate de multinaționalele americane vor scădea.

Marți, 27 septembrie, secretarul de stat al SUA Antony Blinken a vărsat lacrimi de crocodil și a spus că atacarea conductelor rusești nu este „în interesul nimănui”. Dar dacă așa ar fi într-adevăr cazul, nimeni nu ar fi atacat conductele. Ceea ce spunea cu adevărat Mr. Blinken este „Nu mă întreba cine profită ”. Nu mă aștept ca anchetatorii NATO să meargă dincolo de a acuza suspecții obișnuiți pe care oficialii americani îi învinuiesc automat.

Strategii americani trebuie să aibă un plan de joc despre cum să procedeze de aici în colo. Ei vor încerca să mențină o economie globală neoliberalizată cât vor putea. Vor folosi trucul obișnuit pentru țările care nu își pot plăti datoriile externe: FMI le va împrumuta banii pentru a plăti – cu condiția ca să strângă valută pentru rambursare prin privatizarea a ceea ce rămâne din domeniul lor public, patrimoniul resurselor naturale și alte active, vânzându-le investitorilor financiari americani și aliaților acestora.

Va funcționa? Sau se vor uni țările debitoare și vor găsi modalități de a restabili lumea prețurilor accesibile la petrol și gaze, prețuri la îngrășăminte, cereale și alte prețuri la alimente, metale și materii prime furnizate de Rusia, China și vecinii lor eurasiatici aliați, fără „condiționalități” americane, care au pus capăt prosperității europene?

O alternativă la ordinea neoliberală proiectată de SUA este marea îngrijorare pentru strategii americani. Ei nu pot rezolva problema la fel de ușor precum sabotarea Nord Stream 1 și 2. Soluția lor va fi probabil abordarea obișnuită a SUA: intervenția militară și noi revoluții de culoare, sperând să câștige aceeași putere asupra Sudului Global și Eurasiei pe care diplomația Americii prin NATO o deține asupra Germaniei și a altor țări europene.

Dacă alte țări nu lucrează împreună pentru a crea o alternativă la FMI, Banca Mondială, Curtea Internațională, Organizația Mondială a Comerțului și numeroasele agenții ale ONU care acum sunt părtinitoare susținând SUA-NATO, în următoarele decenii se va vedea că economia SUA, strategia de dominare financiară și militară se desfășoară pe liniile pe care le-a planificat Washingtonul.

Întrebarea este dacă aceste țări pot dezvolta o nouă ordine economică alternativă pentru a se proteja de o soartă precum cea pe care Europa și-a impus-o anul acesta pentru următoarele decenii. De a fi remorcate la căruța USA.

Autor: Michael Hudson, economist, profesor de economie la Universitatea Missouri–Kansas City și cercetător la Institutul de Economie Levy din Bard College, analist Wall Street, consultant politic, comentator și jurnalist.