Democrația în pericol

Eu nu cred că rușii au pur și simplu autocrația în sânge sau că evoluția lor postcomunistă a fost pur și simplu o fatalitate. Sigur, există o istorie a locului, niște specificități culturale, dar eu cred că un rol esențial în reconsolidarea autocrației rusești l-a avut democrația occidentală, care nu prea mai seamănă cu democrația liberală de la finele anilor 80 care a câștigat războiul rece cu comunismul.

Unele tendințe negative, cum ar fi creșterea inegalităților, pierderea locurilor de muncă stabile și bine plătite, destructurarea plaselor sociale, distrugerea bunurilor comune (pe scurt, neoliberalismul) s-au tot accentuat. Dar au apărut și chestii noi: violența maoistă îndreptată împotriva tradițiilor, patrimoniului cultural și simbolurilor naționale; profesori dați afară din universitate, părinți decăzuți din drepturi și preoți sau pastori arestați pe stradă pentru că s-au abătut de la ortodoxia sexomarxistă; cenzură de tip stalinist, dar trecută în mâini private, de care se ocupă acum algoritmii lui Zuckerberg; suspendarea drepturilor și a Constituției pe termen nedeterminat ca urmare a instituirii stării de urgență sanitare; proliferarea securismului și extinderea statutului profund; distrugerea „creativă” a sistemului de educație și a educației umaniste; importul de terorism în numele multiculturalismului (pe măsură ce Occidentul s-a tot secularizat, Islamul, în mod deloc surprinzător, s-a radicalizat); o politică externă diletantă, iresponsabilă, dezastruoasă din punct de vedere al consecințelor și subordonată, în bună măsură, celor mai înguste interese de business; în fine, faptul că elitele occidentale își recunosc practic neputința de a gestiona în mod eficace problema încălzirii globale, în condițiile în care tot ele ne spun cât de gravă este, dar între timp companiile petroliere fac din nou profituri record și orice soluție presupune o nouă rundă de redistribuire în sus a bogăției și o nouă povară pusă pe cei de jos, care nu pot și nu vor să mai ducă.

Toate aceste aspecte au dus, în cele din urmă, la discreditarea democrației și i-au ajutat pe Putin și pe alți autocrați să își consolideze sprijinul popular sau cel puțin să speculeze lehamitea și depresia generalizate care au însoțit constata degradare a democrației care, așa cum am spus, nu mai seamănă prea mult cu democrația care a învins comunismul în 1989. Unii sunt ferm convinși că de fapt e mai bună, dar aceștia sunt prea puțini, sunt tot mai puțini, și de regulă sunt cei care din diferite poziții – guverne, presă, instituții de forță, think tankuri, universități, „experți”, societate civilă – au gestionat soarta democrației occidentale până într-acolo încât aceasta a facilitat dezvoltarea modelelor alternative și prea puțini mai sunt dispuși să o apere de noii ei dușmani, din afară și din interior.

În fond, elitele liberale și-au construit o democrație originală, frumoasă și liberă, după chipul și asemănarea lor, o democrație exclusivistă, doar pentru ei, care mai seamănă prea puțin cu democrația care a câștigat războiul rece, iar asta explică în mare măsură de ce au căzut din sfârșitul istoriei, în care se instalaseră autist și confortabil, înapoi în istorie, și de ce în termeni relativi Occidentul e mai slab decât în 1989. Pentru că și-a pierdut unitatea și coeziunea, iar cei care au tot subminat-o cu maximă nesimțire și cu un entuziasm demn de o cauză mai bună sunt tot ăia care urlă cel mai tare acum că trebuie să ne unim în fața pericolului comun.

Nu zic că tot ce au făcut a fost rău sau rău intenționat sau că adversarii lor sunt musai mai breji sau că ar avea întotdeauna soluții, fie ele și doar de avarie, că la mai mult oricum nu prea mai putem să sperăm. Uneori sunt doar personaje care canalizează, neproductiv, niște frustrări și doar atât. Spun doar că liberalii și progresiștii au contribuit la rândul lor la întărirea relativă a lui Putin, pentru că lui Putin i-ar fi fost mult mai greu să se confrunte cu democrația care a învins URSS-ul în războiul rece sau să construiască modele alternative la această democrație. În schimb, dezvoltarea unui model alternativ la democrația de rit nou nu a fost foarte dificilă, a venit de la sine, evident, cu concursul unor constante ale istoriei și culturii ruse. Așa că în mare măsură elitele occidentale și fanii lor din clasa de mijloc și-au săpat singure o groapă din care nu mai știu cum să iasă.

În fine, gestionarea acestei noi crize nu va face decât să erodeze și mai mult prestigiul democrației occidentale și încrederea în modelul politic occidental. Ce-i drept, în același timp, Putin și Xi Jinping se compromit și ei în ritm rapid. Ce face unul cu covidul și altul în Ucraina e din ce în ce mai irațional. Asistăm la o cursă în jos și ne îndreptăm, cred eu, spre un regim al neguvernabilității, spre haos și instabilitate perpetuă, pentru că toți sunt compromiși, nimeni nu mai are autoritatea să conducă, și chiar și cei capabili să o facă ceva mai bine decât cei aflați la timonă, în ipoteza puțin probabilă în care ar putea accede la putere, sunt prea puțin tentați să gestioneze dezastrul lăsat în urmă de cei care ne-au adus aici.

Nu știu dacă omenirea a avut vreodată, simultan, mai multe probleme, și un deficit mai mare de lideri, instituții și idei. Chiar dacă am ajunge la concluzia că a sosit momentul Marelui Inchizitor, că numai el ne mai poate salva, n-am avea de unde să-l luăm. Nu mai există nicio instituție capabilă să-l producă.

Poate că am ajuns la acel punct de care vorbea Titus Livius în a sa istorie a Imperiului Roman, în care nu mai putem trăi nici cu problemele și năravurile noastre, nici cu remediile necesare pentru a le corecta. Sau poate că în asta constă, de fapt, Apocalipsa: să rămânem efectiv singuri cu Dumnezeu, fără nicio speranță în lumea aceasta, la capătul eșecului tuturor formulelor teologico-politice și a tuturor împărățiilor.

Autor: Alexandru Racu